Index | Arhiva | Trimite Articol | Editura | Contact


Alegeti-va culoarea dorita a ecranului
Rosu Portocaliu Alb Galben Verde

Despre DICTIONARUL CUVINTELOR DACOROMANE (1)
de Paul Lazar Tonciulescu


În prezent avem la îndemânã multe dictionare în care se încearcã a se prezenta originea lexicului românesc. Avem, de asemenea, si multe alte lucrãri realizate pe aceeasi temã, dintre care unele - din pãcate prea putine - au cu adevãrat valoare stiintificã. În cele ce urmeazã ne vom referi în special la modul de redactare a Dictionarului limbii române si a Dictionarului explicativ al limbii române, ambele având si caracter etimologic.
Impasul în care ne aflãm a fost creat de Scoala ardeleanã prin principalii si fãuritori si reprezentanti: Samuel Micu/Klein, Gheorghe Sincai si Petru Maior. Ea a acordat limbii latine clasice/limba romanã titlul de mamã a limbii române, constituind astfel prima etapã în determinarea originii lexicului, începutul poate fi considerat tipãrirea la Viena în 1790 a lucrãrii lui Samuel Micu, la care a colaborat si Gheorghe Sincai, intitulatã Elementa linguae daco-romanae sive valachicae.
Exagerãrile initiale, pornite din entuziasmul tineresc si patriotic provocat de asemãnarea dintre limba ardeleneascã si cea romanã, au început sã se estompeze odatã cu publicarea la Pesta în 1812 a Istoriei pentru începutul Românilor în Dachia a lui Petru Maior, lucrare care are la paginile 302-323 Dissertatia pentru începutul limbii românesti. Chintesenta acestei Dissertatii o gãsim la pag. 316, unde se spune: „De accia, mãcar cã ne-am deprins a zice cã limba româneascã e fiicã limbii lãtinesti, adecã ceii corecte, totusi, de vom vrea a vorbi oblu, e mamã limbii ceii lãtinesti“. Din pãcate, concluzia la care a ajuns Petru Maior dupã o maturã chibzuintã nu si-a gãsit încã o finalizare stiintificã. Mai mult, aceastã concluzie a Scolii ardelene este omisã din toate studiile oficiale privind originea limbii românesti.
Originii latine absolute, prezentã în operele initiale ale Scolii ardelene, i s-a opus în secolul trecut Alexandru Cihac, autor al primului dictionar etimologic al limbii românesti (1870-1879). Aflãm astfel, cu surprindere, cã numai 45,55% din lexicul nostru contine etimoane latine si derivatele lor, iar 34,80% ar fi de origine slavã. Restul ar constitui elemente turcesti, grecesti, unguresti, albaneze etc.
Prin B.P. Hasdeu apare un reviriment pe arena etimologiei limbii române. El pune mare accent pe originea dacã a lexicului românesc. Exagerãrile lui au compromis însã bunele sale intentii si ale lucrãrii sale de bazã: Etymologicum magnum Romaniae.
Urmeazã o nouã serie de tentative: Ovid Densusianu, Al. Rosetti, Al. Graur etc., fiecare cu teoria lui în ceea ce priveste locul de formare si originea limbii române. Dar, nici unul dintre acestia nu se referã la ponderea elementului autohton al limbii române.
O atentie deosebitã trebuie acordatã lui I.I. Russu, a cãrui lucrare Limba traco-dacilor poate fi consideratã, dupã încercãrile lui Hasdeu, prima operã care începe a pune bazele reconstituirii limbii dacilor. Împreunã cu Elemente autohtone în limba românã (substratul comun româno-albanez) din 1970 si Etnogeneza poporului român, 1981, ale aceluiasi autor, apoi Limba daco-getilor, 1980 a lui Ariton Vraciu, Originile limbii române a lui Ion Coteanu, Istoria limbii române a lui Gh. Ivãnescu 1980) etc. se încearcã a se stabili lexicul de origine dacã, dar fãrã a se merge pe linia ultimelor concluzii ale lui Petru Maior. Dar, cea mai valoroasã operã rãmâne Vocabularul autohton al limbii române a lui Grigore Brâncusi, Bucuresti, 1983.
Toate aceste încercãri nu satisfac, deoarece existã multe exagerãri si retineri.
Un popor mare, cum a fost cel dac, autor al uneia dintre cele mai înalte culturi spirituale ale antichitãtii, care n-a acceptat niciodatã stãpânirea romanã, singurul având o vechime atestatã arheologic de 1.800.000 - 2.000.000 ani, nu putea ca în decurs de numai 169 ani (106-275 e.n.) sã piardã douã limbi: limba dacã la cucerirea romanã a unei treimi din Dacia (zona vesticã) si apoi limba romanã la retragerea armatei romane, dupã ce se chinuise 169 s-o învete. În plus, aceste actiuni ar fi trebuit sã apartinã atât acelei treimi din dacii supusi romanilor, cât si dacilor liberi. Timp de 169 de ani, acestia, nu numai cã nu s-au dus la scoalã ca sã învete limba romanã, dar au atacat continuu armatele ocupant ilor din Dacia supusã, încât 6 împãrati romani au cãpãtat titlul de Dacicus Maximus sau Carpicus Maximus în perioada 106-275 si încã 6 în perioada 275-361. Dintre acestia, Caius Galerius Valerius Maximus a cãpãtat de 6 ori titlul de Carpicus Maximus.
Dacã din punct de vedere al semanticii erorile din dictionarele mentionate sunt foarte putine, cele privind etimologia sunt extrem de Numeroase si foarte grave afectând În mod deosebit originea limbii române, origine pe care - astfel - o deformeazã în foarte mare parte. Din cercetãrile savantilor români rezultã cã din limba dacã am mostenit doar 160 cuvinte (conform I.I. Russu), iar din fondul panromanic pãstrãm 274 cuvinte, din care 39 sunt reconstruite/inventate, 11 suspecte si 6 aromâne. Practic, rãmâ n doar 218 cuvinte împrumutate din limba romanã (Al. Graur, Istoria limbii române, ed. 1969, II, pag. 110-119), cu precizarea cã nici unul din aceste cuvinte nu se referã la constructii, domeniu în care romanii erau mari specialisti.

Toate aceste constatãri de prim ordin ne-ar conduce la urmãtoarele concluzii de bazã:
1. În cei 169 de ani de stãpânire romanã, întregul popor dac, implicit dacii si getii aflati la sute de kilometri de Dacia supusã de romani, a renuntat la limba sa, pãstrând doar 160 cuvinte.
2. Dupã abandonarea Daciei în anii 271-275, dacii au renuntat si la limba romanã „Învãtatã“ în cei 169 de ani de opresiune „mergând la Roma, la scoalã, ca sã învete limba romanã“, pãstrând doar 218 cuvinte romane.
3. Mentinând în limba lor numai 378 cuvinte autohtone si romane, dacii si-au completat lexicul, la întâmplare, cu vocabule din alte 29 limbi, de unde ar rezulta cã limba românã n-ar fi nici latinã, nici slavã, având în vedere cã lexicul românesc are circa 150.000 cuvinte.

ERORI CRONOLOGICE

Lipsa de coerentã privind modul de cercetare a originii limbii române este confirmatã de foarte numeroasele erori la care au ajuns marea majoritate a cercetãtorilor si redactorilor actualelor dictionare etimologice ale limbii române. În cele ce urmeazã
ne vom referi la cele mai importante si mai elocvente.

A. Din punct de vedere semantic

Unul dintre cele mai grãitoare exemple îl constituie cuvântul halal, pentru care se oferã de sens „bravo!“
, ceea ce este cu totul eronat, deoarece halal sã-ti fie înseamnã „sã-ti fie rusine“, astfel cum rezultã din zecile de teste pe care le-am fãcut asupra unor subiecti de diferite categorii sociale si asa cum am auzit spunându-se unor persoane care au fãcut fapte reprobabile. În mod oficial, halal îsi are originea în tc. halal „lucru permis, legitim“. Dar sum. halhal este superlativul de la hal „excremente“. V. drom. „A ajuns în asa hal...“, adicã într-o stare josnicã. Hal si halal sunt î mprumutate de turci de la fratii nostri din Asia Micã, alãturatã Sumerului antic.

B. Din punct de vedere etimologic

Din analizarea etimologiilor stabilite în dictionarele publicate de Academia Românã rezultã în mod evident cã cercetã torii au folosit metode nestiintifice. Astfel:
1. Nu se prezintã metodele folosite pentru determinarea etimologiei cuvintelor pe care le avem azi în vocabular.
2. Se constatã folosirea doar a unei singure metode, pe care o putem denumi „Metoda dictionarelor“, în sensul cã se acordã ca origine orice cuvânt s-ar gãsi într-un dictionar oarecare de pe glob, fãrã nici o justificare sau argumentare.
3. Nu se dã nici o origine autohtonã, ca si cum limba strãmosilor nostri ar fi dispãrut în totalitate, sub unicul pretext nejustificat si neargumentat cã nu existã atestãri de limbã dacã. Dar, inscriptia de pe o lespede de mormânt din timpul împãratului Aurelius Antonius Marcus (198-217 e.n.), cunoscut si sub numele de Caracalla, descoperitã în nordul Pannoniei, consemneazã existenta lui M. Ulpius Celerinus „interpres dacorum“: Ea a fost publicatã
de Arpadus Dobo, Budapesta, 1975, în „Inscriptiones extra fines Pannoniae Daciaeque repertae ad res earundem Provinciarum pertinentes“ (Conf. si I.I. Russu, Geto-dacii în imperiul roman, Bucuresti, 1980, pag. 44-45 si CIL III 10988):
841 - M(arco) Ulp(io) q(uondam) Romano mil(iti) praet(oriano) primoscr/inio praef(ectorum)/ qui vi/xit an(nis) XXXV / M(arcus Ulp(ius) Cele/rinus sal(ariarius) / leg(ionis) I Ad(iutricis) / p(iae) f(idelis) interpres / Dacorum vivus sibi / et filio suo s(upra) s(cripto) carissimo / f(aciendum) c(uravit) / \\ Ann. ep. 1947. 35.
842 - I(ovi) O(ptimo) M(aximo) / Ulpius Celer / inus salari / arius leg(ionis) I Adi(utricis) / p(iae) f(idelis) Antoni(nianae) - Brigetio CIL III 10988 - Brigetio n. 139.

NOTA I - Inscriptia este din timpul lui Aurelius Antonius Caracalla (198-217), când legiunea I Adiutrix a luat parte la luptele contra dacilor liberi de la NV de Dacia Romanã.
NOTA II - Marcus Ulpius Celerinus - subofiter, de obârsie dacicã (sau cel putin un foarte bun cunoscãtor al limbii geto-dace).
NOTA III - Inscriptia fãcutã pe sarcofagul confectionat pentru el (Celerinus) si fiul sãu la Brigetio (azi Szöny, în Pannonia, nordul Ungariei).
Rezultã cã la circa 60 de ani înainte de pãrãsirea Daciei de cãtre împãratul Aurelianus si la circa 100 de ani de la ultimul rãzboi al lui Traianus î n Dacia, se folosea în mod curent limba dacã.





Va recomandam:

 

webdesign .: pc-dojo :.
© 1990 - 2004 EDITURA MIRACOL - editura@miracol.ro

TotalTOP.ro - Topul celor mai bune site-uri romanesti - Votati acest site!!!